Un foşnet ciudat, distinct de celelalte ale pădurii îşi face loc, abia auzit la început, purtat doar de aripile vântului şi braţele pârâului amplificat apoi de ecourile bizare ale codrului adormit. Se apropie de noi. Şi încet, foarte încet devine mai clar, inteligibil. Dar natura îl cunoaşte căci el e ea şi ea e sunetul. O melodie orchestrată de vânt şi pietre căzând, de râuleţ şi stropi sărind, de frunze şi ramuri, de greieri şi păsări, mici animale şi mari totodată, dirijate de spiritul pădurii.
Domniţa cu cosiţe de aur şi ochii adânciţi în albastrul cerului confundându-se perfect cu el, cu coroniţă de frunze fragede în păr şi buze vii de mure, cu pielea fină scăldată de ape limpezi şi veşminte fără o culoare anume, căci ele căpătau culoarea peisajului; mantaua măiestrit lucrată, acum verde, mai apoi gri, prinsă cu o nestemată la gât – simplă, dar stălucitoare ca razele nopţii oglindite în stropii de ploaie lina. Şi la trecerea ei toată natura se înclina: copacii îşi aplecau ramurile frumos împodobite ca niciodată, păsările tăceau privind-o nesătule, licuricii îi luminau calea deşi ea însăşi dezvăluia o lumină interioară caldă, liniştitoare, abia domolită de mantia dumnezeiască. Iar alte haine nu ştiai să aibă de vreun fel cunoscut căci nu pot fi definite privirii fermecate care o preaslăveşte.
Cu degete lungi ce dezvăluiau unghii argintii atingea mugurii şi ei înfloreau, iar pădurea nu părea să se vestejească vreodată; era pe-acest pământ de la facerea lumii, nepăsătoare la tot în jurul ei, zgârcită în dezvăluirea secretului vieţii veşnice, căci ea nu se arăta vreodată vreunui om pentru că nu putea fi văzută decât de un suflet pur, iar un suflet pur nu se mai găseşte ca în zilele de odinioară.
Dar nimic nu e veşnic pe-acest pământ şi ziua pieirii venise şi altă voce în afară de a ei se auzi în pădurea adormită în plină zi. Un băiat intrase cântând, cu arcul în mână şi săgeţile în spate, căutând vânat. Freamătele vesele de dinainte să apară el au dispărut brusc. Iar totul părea monoton. Dar pădurea ura călătorii răzleţi ce îndrăzneau să o pătrundă şi acum aşteaptă răbdătoare, deoarece timp avea destul şi nu-i plăcea să se pripească. S-a deschis o cale înşelătoare spre întuneric şi pieire. Căci mileniile trăite netulburată i-au împietrit rădăcinile şi i-au tocit rocile râului. Iar tânărului i se părea totul o joacă, deşi îşi paria viaţa în neştiinţa sa şi tot fără să bănuiască îşi scăldă picioarele în râul rece şi limpede-cristal. Apele pot fi înşelătoare, căci imediat şi-au mărit braţele şi şi-au tocit valurile mişcând pietrele. Un pas greşit… şi piciorul netemător alunecă de pe piatră… el căzu şi apele îl acoperiră.
Dar domniţa, în ciuda timpului trecut, nu-şi pierduse bunătatea nemaiîntâlnită şi se supără amarnic pe pădurea ce acum uitase de vremurile când era pe pământ pentru a da, pentru a lăsa vieţuitoarele să se bucure de comorile ei. Pe vrenuri nici un copac nu ar fi profanat sanctitatea pădurii prin smulgerea unui dar făcut de ceva cu mult prea măreţ în existenţă, indiferent a cui era chiar şi a unui om. Dar aceste legi străvechi de mult au fost înăbuşite în vanitate şi orgoliu, acoperite cu pelerina uitării şi legate în sfori invizibile de mândrie. Sacritatea pădurii era pierdută de mult şi ea, al ei îndrumător, nu observase schimbarea aceasta atât de tristă. Mâhnită până în adâncurile sufletului, ea îşi călcă pe inimă şi îl îndepărtă de apele furioase, dar încă ascultătoare la vrerea ei, şi îl cără pe umerii vântului, salvat de melodia sa paşnică de la decădere, până aproape de marginea pădurii şi se duse liniştită în inima codrului preamult iubit să moară, căci spirile au o existenţă tare amară şi singuratică astfel încât nu au voie să se amestece în destinele oamenilor şi sunt forţate să urmărească din umbră veghind doar asupra firii naturii.
Acolo, în sălaşul de nepătruns îşi dezlegă toate puterile asupra a ceea ce probabil era ultima Pădure Bătrână. Iar faţa începu a i se zbârci şi părul de aur parcă-şi pierdea strălucirea, iar buclele ondulate uşor se descreţiseră şi culoarea păli. Pielea căpătă acel alb cadaveric în timp ce mâinile i se aspriră. Restul corpului i se schilodi trăgându-se parcă pe oase, subţiindu-se. Formele rotunjoare, uşor profilându-se altă dată erau acum brăzdate de cute ce amintesc de suliţe deşi erau doar oase măcinate. Ochii îşi pierduseră acea lumină ca-n zilele veşnice de vară; acum erau maţi şi parcă fără de culoare, iar hăul dinlăuntrul lor te absorbea, pătruns de o durere chinuitoare parcă din trecut. Buzele se zbârciseră, ele, ce odată erau pline şi găzduiau un zâmbet dulce, acum erau monotone, mohorâte, vlăguite lăsând să se înţeleagă că nici un zâmbet nu avea să se mai mijească vreodată. Şi întreaga-i înfăţişare era sumbră, nu înspăimântătoare, ci amintind de frumuseţea-i apusă căci privind-o îţi părea că o tristeţe nemărginită pune stăpânire pe tine de parcă bucuria era un vis dulce al copilăriei. Şi erai stăpânit de o forţă imperioasă ce te ţinea pironit în faţa ei şi cu greu puteai să priveşti în altă parte, iar atunci parcă o vrajă s-ar fi risipit. Dar nici în vise nu puteai să mai uiţi acea figură. Avea să te bântuie până în clipa morţii şi mai ales atunci.
Toamna veni pentru prima dată în bătrânul codru, iar prima frunză se vesteji şi căzu.
