The Collector

•December 1, 2013 • 1 Comment

Uitasem cat de mult imi place sa citesc, uitasem senzatia de euforie care te cuprinde, nelinistea si nerabdarea care se acumuleaza pana la deznodamant, implinirea si dezamagirea adusa de cunoastere.

Uitasem cat iubesc sa evadez in alta lume, sa fiu alta persoana, sa simt altceva decat monotonia vietii reale. Cateodata am impresia ca lumile sunt inversate, ca traiesc o alta viata si ca ziua de ieri a fost doar un vis.

Singurul lucru pe care il iubesc mai mult decat sa citesc este sa visez, dar asta nu s-a mai intamplat de mult timp. Obisnuiam sa am vise atat de realiste, atat de interesante, atat de vii. E adevarat ca pentru alti oameni, visele mele ar fi cosmaruri, dar pentru mine erau mereu ceva care nu vroiam sa se mai termine. Acum ma gandesc doar ca nu reusesc sa-mi amintesc nici macar un vis fericit, desi stiu ca au fost cateva. Am devenit o persoana care nu mai poate sa viseze. Cand s-a intamplat asta?!

The Collector mi-a amintit de ceva ce ingropasem adanc si nici macar nu am stiut; m-a facut sa realizez cat de usor te pierzi in detalii, cat de repede treci peste evenimente socante, marcante. Care dintre noi nu a crezut macar o data ca nu s-ar comporta intr-un anumit fel sau nu ar gandi niciodata ceva?! Chiar si persoanele care se conduc dupa principiul “Niciodata sa nu spui niciodata.” Este atat de usor sa te arunci in rau si sa lasi curentii sa te conduca unde vor si chiar daca te impotrivesti, nu o faci cu adevarat pentru ca stii ca nu are rost – curentul vietii e mult prea puternic.

Sfarsitul a fost perfect, exact asa cum mi-l imaginam, nici mai putin, nici mai mult. Imi aminteste oarecum de Perfume: The Story of a Murderer by Patrick Süskind, dar fara sfarsitul dezamagitor, exagerat chiar si in raport cu anormalitatea subiectului cartii. Imi aminteste de The Beautiful and Damned by F. Scott Fitzgerald in sensul ca circumstantele par sa dictezeze atat de natural destinele personajelor lui ca si pe cele ale lui John Fowles.

Ceea mi s-a intiparit pe retina e dorinta ei de a trai, o sete de viata care nu s-a diminuat in nici un moment al derularii evenimentelor, o sete de viata contagioasa aproape. Cred ca de aceea am prevazut finalul, de aceea mi l-am dorit. Am vrut sa omor dorinta aceea disperata de a trai si nu pot sa nu ma gandesc daca asta nu ma face si pe minte un Caliban…

Flashforward

•November 24, 2013 • 1 Comment

In ultimele saptamani m-am gandit foarte mult la TIMP. Desi daca e sa fiu sincera cu mine, mereu am fost atrasa de notiunea de timp, diferenta fiind ca recent ma obsedeaza ideea de limita de timp. Ne traim vietile, mai ales in prima jumatate, dupa principiul ca avem timp sa facem toate lucrurile pe care ni le dorim, ca vom avea mereu timp pentru lucrurile si persoanele importante. De ce oare, cand singurul lucru de care nu dispunem suficient este timpul? Nu il putem prelungi, nu il putem scurta, il putem doar cheltui. Si il cheltuim pe nimicuri, pentru ca este facil, este comod. De cate ori nu ne-am uitat in trecut si nu ne-am dorit sa fi avut timpul necesar sa facem anumite lucruri, sa-l petrecem cu anumite persoane, pentru ca ele erau importante la momentul respectiv? In loc sa fi ales lucrurile importante, ce am ales? Timpul era acelasi, noi am ales cum sa-l petrecem? Si am ales calea usoara, mintindu-ne ca vom avea timp sa facem si ceea ce conteaza.
Ma uit la ultima postare pe acest blog, pe care l-am inceput doar pentru mine si e din 2011. Ce am facut ultimii doi ani? Daca rotesc privirea in jurul meu vad atat de multe schimbari, totul e diferit si totusi, nimic nu s-a schimbat cand te uiti la amanunte: inca am un teac de carti necitite, inca pot vedea pe un raft cursurile pe care am vrut sa le studiez, inca nu m-am intalnit cu persoanele care conteaza de suficiente ori, inca nu am fost in locurile pe vroiam sa le cunosc, inca nu sunt persoana care as vrea sa devin. Singurul lucru care s-a schimbat e ca a trecut timpul. Dar oare l-am folosit corect? Oare peste inca doi ani o sa pot spune ca a contat felul cum l-am cheltuit?!
Sunt constant atrasa de melodiile si cartile cu tema timp, ma captiveaza intr-un fel in care nimic altceva nu reuseste si in fiecare ma regasesc chinuita de intrebari. As vrea sa vad o frantura din viitorul meu? As vrea sa pot sa ma intorc in trecut sa schimb ceva daca as putea? As fi mai fericita daca anumite lucruri nu s-ar fi intamplat, daca as fi actionat diferit, lucrurile pe care nu le-am facut sunt mai importante decat cele pe care le-am facut? M-am intrebat de atat de multe ori si mi-am raspuns: nu as schimba nimic din trecut, nu vreau sa stiu ce-mi rezerva viitorul, as vrea sa stiu cum ar arata lumea undeva departe de momentul prezent. Si totusi, azi m-am intrebat din nou. Daca as putea sa vad 2 minute aleatorii din viitorul meu, ce as alege? Si daca as alege odata sa le vad, oare nu as fi tentata si a doua oara? Azi am terminat de citit Flashforward de Robert J. Sawyer. Sawyer prezinta o lume in care constiinta umana va dainui pentru totdeauna, o lume in care oamenii vor fi mereu tentati sa-si afle viitorul, indiferent de costuri. O lume in care nu totul e predestinat, in care persoane individuale pot sa-si altereze destinul, dar in oamenii ca specie vor evolua conform unui model deja fixat. Imi aminteste de Dune si teoria conform careia viitorul poate fi prezis daca iei in considerare oamenii in totalitatea lor si nu ca indivizi. Se pare ca este mai usor sa-ti imaginezi sau sa prezici viitorul omenirii decat viitorul personal. Dar suntem indivizi si cand actionam o facem gandindu-ne la cercul nostru limitat si la viitorul propriu mai degraba decat la ce se va intampla cu restul lumii, asa ca nu pot sa nu revin la aceleasi intrebari: ce e important si ce nu? Ce o sa conteze cand ma joi uita inapoi la momentele astea? Voi fi multumita de cum am ales sa-mi folosesc timpul sau nici macar nu-mi voi aminti?

Life

•June 5, 2011 • Leave a Comment

The World seems so bright from my window high above. As I am watching people with no
faces, I imagine them to be happy, busy living their lives. So far away, so different
from myself...

The Sun burns my skin shining proud on the blue, blue sky. It hurts my eyes as I lay
in the darkness of my forgetfulness. And though they hurt I cannot see 'cause I am 
blinded, forever cursed to hide from the light of life.

The Sound of Life penetrates my prison and I hate it for disturbing me from my eternal 
sleep. Birds shouldn’t be aloud to sing, wind rustling thru the leaves shouldn’t make 
a sound, all life should stop with me for it is not fair to pain me even more with 
sound and light and Life outside myself.

December, 6th – St. Nicholas

•December 6, 2007 • 1 Comment

The first one to welcome Christmas… the season of gifts and joy and peace… is it? Since November I could see shops announcing sales 50% off, Christmas offers on huge panels that glitter in the dark. You see an offer you like and struggle to avoid the crowd in the stores, dig your way to the shaft only to find that the product you want is sold out for some time now. You back away in annoyance and try to search through the other Christmas patterned products. You narrowly avoid getting injured by anxious customers and decide to pay and get the hell out of there… then you see it – the huge line of people with their baskets full of things. You get really irritated until you manage to get out of the store and decide never to go back. Of course… you do, again and again with no apparent reason.

My Precious One

•September 23, 2007 • Leave a Comment

What do you call the feeling beyond regret? There are things one wants to keep as long as possible cause they can never be recovered. What can one do when they know there’s no turning back? How do you describe the feeling between happiness and sadness? In absolute they seem to merge, to form a new feeling… one that can’t be described in words, nor images, nor sounds… yet it exists… impossible, unreal, faded yet alive.. how to put into words what you feel, when you don’t even know? How do we recognize happiness? I don’t seem to know the difference… what’s missing? Is there not more? Happiness is nothing more than momentary peace. Restless, I wonder thought the depth of thought in search of a reason – only one for which I trouble my sanity in search of something that doesn’t exist.

..and if you should awake I’ll send you back to sleep…

sleep

sleep

I need it… I crave for it. To free myself from my thoughts… from the pain of reason… I need no more of reason… I give you my destiny, I’m giving you all of me, I want to lie back down and let everything go…

But without reason how can I survive? Isn’t my lack of reason that brought me to the point I wanted to have more oblivion, more peace? Yet I cannot have peace while thinking how to dilute the moments I let go…

Inca o cotitura pe un drum pustiu ce duce nicaieri..

•November 30, 2006 • 1 Comment

Inca un drum spre infinit.. spre nesfarsit..

De unde stim de unde vine un drum care duce la infinit? Si daca duce la infinit, nu inseamna ca nu are capat? Deci, ca nu vine de nicaieri? Si daca un drum nu vine de undeva si nu duce nicaieri, atunci de unde stim in ce sens sa mergem? Si daca drumul apartine infinitului, atunci de ce e delimitat; de ce e drum? Daca parcurgem drumul spre infinit de unde stim ca ne miscam? Doar nu avem repere ca sa stim ca am mers. Si daca am merge la infinit, ar conta? Atunci de ce mai merg? De ce cred ca fac ceva?L Pana acum n-am facut nimic! N-am ajuns nicaieri! Si am pierdut speranta ca “undeva” poate fi atins..

Have you ever noticed?!

•April 4, 2016 • Leave a Comment

Have you ever noticed how people say they want to help you? At the bus station, at the supermarket, at work and at home. “You’re doing it wrong, let me try.” But what they really want is to prove they are better, they can solve it faster, do it better, make it right, finish first…

People lie, mostly to themselves, to cover up their pettiness, to calm their conscience, to convince others that they are good, when they just NEED to be over everyone else and believe they deserve more, bigger, grander destinies that await them in an indefinite future that never comes.

This might seem harsh to you but deep down it disturbs you because you know there is some truth there, because deep down you know that the saying “the road to hell is paved with good deed”, because you feel that there is a dark side to even the best of us, the best of you. And if that’s the case, why not surrender to the dark side because they have cookies, because it’s easier, because it’s more fulfilling?

The truth is I don’t know, but I’m glad there is a light side always struggling inside each of us, that aspires to greatness and hopes for the best.

Ciocu’ mic si capu’ la cutie

•January 28, 2014 • Leave a Comment

Astazi am invatat un nou sens pentru vorba: “Ciocu’ mic si capu’ la cutie”. Desigur o auzisem si inainte dar nu i-am inteles pe deplin semnificatia pana acum. Ce s-a intamplat? Nimic nou, ni s-a confirmat o alta zicala “Clientul nostru – stapanul nostru”. Se pare ca noi, adica horopsitii de soarta care au nenorocul sa lucreze direct cu clientii, trebuie sa ignoram insulte, injuraturi, tipete si urlete, cat si amenintari cu concedieri dupa modelul “Tu stii cine sunt eu? Eu sunt ala care-ti plateste tie salariul.” dar nu avem voie, Doamne-fereste, sa zicem ceva referitor la cauza nenorocirii saracului client. Adica daca amaratului I s-a restrictionat serviciul pentru ca n-a mai platit de cand “a avut el timp si chef”, de ce sa il mai amarasti si tu mai mult amintindu-i cat mai are de plata?! La care vine racnetul cel mai puternic: “Eu am platit” Cand? “La ora xx (adica acum 15min) si inca sunt suspendat” si atunci incepe distractia adevarata – omul a depus un cacat cu perja din ditamai muntele de debite in care sta cocotat si cand te bate soarta si te paraseste norocul si ii zici ca trebuia sa achite atat si asa, acum nush cate zile, atunci stii ca ai dat de dracu’ pentru ca ai avut neobrazarea sa il judeci pe el si modul lui de plata, ca numai el stie cum trebuie sa depuna si numai muschiul lui face minunea de a produce banul, iar tu prostul, care esti trebuia sa te informezi inainte de a deschide gura ca el a depus tot indiferent de ce scrie in rapoartele pe care le ai in fata, ca el este tot timpul corect si face, cum numai el stie, sacrificii nenumarate ca sa faca o favoare companiei si munca voluntara pentru cetateni. Iar tu, scribul fara creier si pic de discernamant trebuie sa faci mii de plecaciuni si sa-ti prezinti pe o tava de aur scuzele inlacrimate pentru oroarea de a-i fi zis vreodata ca a intarziat la plata si sa te pocaiesti facand legatura la un superior imediat, care sa se scuze si el pentru pentru sclavii nenorociti care nu au vrut sa apese pe un buton sa-i dea drumul si lui “pe incredere”, pentru ca le era lene, si sa se revanseze nemaisuspendandu-i serviciul niciodata si cu limita de credit nelimitata pana cand n-o fugi el cu banii in Spania si daca se poate nici atunci. Si chiar daca nu faci greseala capitala de a pronunta cuvintele ”Mai aveti de depus” tot nu e bine, ca saracul nu avea de unde sa stie cat si cum trebuia sa plateasca, “ca lui nu i-a zis nimeni” si tot trebuie reluat pasul cu scuzatul si pupatul in fund, ca doar el este client model, dar care saracul nu a fost informat.

Si cu cele spuse mai sus ajungem la partea cealalta a ecuatiei, in care te intreaba seful de ce ai facut cum ai facut, ca oricum nu era bine si in care ma intreb si eu de ce se mai intreaba atata timp cat singurul tau rol e de a pune in scris doleantele clientilor, fara sa ii intrebi nici macar cum ii cheama de frica sa nu ii jignesti (“cum adica nu stiti cine sunt eu?” sau “ce te intereseaza pe tine cum ma cheama pe mine, tu ia si fa ce-ti zic” sau si mai frumos “ce te freaca grija cum ma cheama pe mine?”) si sa le zici ca exista foruri superioare care vor analiza problema lui, pe care iarasi e greu de aflat care este, fara riscul de a irita din nou clientul amintindu-i ca probabil este vina noastra indiferent ca i-a cazut un borcan pe display sau ca l-a furat vanzatoarea sau ca pur si simplu e el prea prost sa inteleaga sensul cuvantului “SECRET”, care in mintea lui inseamna “Spune la toata lumea si apoi cearta-te cu fraierul care incearca sa te ajute”.

Robert J. Sawyer

•December 4, 2013 • Leave a Comment

Flashforward

flashforward

Trecut-au anii

•December 4, 2013 • Leave a Comment

euM-am intors azi intr-o lume care nu mai e a mea si care nu sunt sigura ca a fost vreodata a mea. Ma vad chinuita de amintiri trecute si incapabila sa-mi gasesc locul in viata singura, incapabila sa vorbesc cu niste oameni pe care ii cunosc de atatia ani si care sunt atat de diferiti de mine. Cand, de mult, aveam ceva in comun, aveam o pasiune, aveam visuri si opinii si dorinte comune; acum le vad implinite la oamenii din jurul meu si ma bucur pentru ei cu tot sufletelul meu negru si mic, dar nu pot sa nu ma intreb cum m-am pierdut pe parcurs, in ce moment ei au luat-o inainte iar eu am ramas singura, cand am cotit gresit pe un drum care duce nicaieri.

M-am intors azi sa ma uit la mine acum 6 ani, un animal pe cale de disparitie, deja foarte rar vazut chiar de propria specie. Inca retinut de rase inrudite, eul meu anterior isi arata uneori imaginea in ochii celor din jur care observa cu uimire ca nu am disparut inca. Odata misiunea indeplinita de a afirma ca exist, ma pot retrage in cochilia mea obisnuita.

M-am intors azi la oamenii pe care ii cunosteam inainte de partaj. Ca un divort consumator, am divizat intre ceea ce era si ceea ce sunt toate bunurile comune. Eul prezent a pastrat blogul, eul trecut a pastrat restul.

M-am intors azi in trecut. Nici o masina a timpului nu ar fi putut provoca o experienta mai reala. Saltul mi-a dat senzatia de neliniste si nesiguranta. Vreau sa recuperez ce am avut si sa schimb viitorul sau vreau sa cladesc altul nou, pornind din nou de la zero? Inca nu stiu. Tot ce stiu e ca in fiecare seara inainte sa adorm gandurile mele se intorc mereu in trecut, fara sa razbata spre viitor, iar diminetile ma izbesc in viata cu atata putere incat nu reusesc sa constientizez prezentul, cu atat mai putin viitorul.

John Fawles

•December 1, 2013 • Leave a Comment

The Collector

the collector

Khaled Hosseini

•December 1, 2013 • Leave a Comment

Vanatorii de zmeie

Splendida cetate a celor o mie de sori

    splendida-cetate-a-108691